De există vreo branșă în cadrul căreia calitatea poate fi, totuși, ignorată, atunci sigur aceea nu e învățământul: „Ceea ce facem astăzi determină ceea ce vom fi într-un viitor îndepărtat și dacă opera noastră este greșită, timpul va spori greșeala noastră fundamentală, pentru a ne pedepsi ca pe niște îndrăzneți ce n-am ținut socoteală de natura omenească și de adevăratele noastre probleme intelectuale. Energia morală și intelectuală, această supremă forță de rezistență și existență a poporului, firește că atârnă de la reforma învățământului public și de la buna întrebuințare a timpului. Timpul e cel mai mare reformator.”  (Barbu Ștefănescu Delavrancea)

Ce prezintă astăzi învățământul, școala? O eclectică de regulamente, legi, stiluri de predare, forme de evaluare? Recent, am citit un articol ce a fost publicat în anul 1921, în care se discuta tradiția a trei curente, școli - Basarabeană-rusească, Bucovineană-nemțescă și cea Românească. Am înțeles că acel articol discuta situația apărută în învățământ după ce s-a ajuns la concluzia că este necesară o sintetizare, generalizare sau uniformizare a școlilor deja existente și formarea unei noi forme de învățământ. Să înțeleg că această sincronizare a durat nici mai mult, nici mai puțin - 2 decenii, apoi, iarăși am fost expuși unei noi reforme. Au mai urmat cinci decenii de stabilitate, care practic au pus baza unor tradiții. Din 1989, apoi din 1991 (am aflat din spusele părinților) a pornit un nou val de reforme care nu se liniștește deja al 26-lea an.

Toate astea m-au făcut să cred că schimbările tot mai frecvente în sfera învățământului au ajuns la punctul în care ți-ai dori să se oprească: fie sunt inutile, fie nepotrivite. Problema școlilor, în general, deși ar părea nostim, e că nimeni nu le iubește pentru scopul lor, ci pentru faptul că, aici, oricine are o șansă de a-și face un prieten.

Amintirea oricărui absolvent (mai nou Alumni), mai mult sau mai puțin cult, împărtășește aceeași alură nostalgică, îmbinată cu un iz de vopsea proaspătă ce obișnuia să bântuie coridoarele școlii. Însă mintea umană are o proprietate ciudată de a păstra în amintire experiențele frumoase și de a le lăsa în umbră pe cele mai puțin plăcute: cine își mai amintește de o adunătură de omuleți de tot soiul, dar cam de aceeași vârstă, cu toții impuși să asculte și să privească îngoziți spre nobila doamnă furioasă cu ochelari din fața lor? Doar în cazuri excepționale, când existența însăși îți pare mizerabilă, amintirile negre de demult îți dau târcoale. Iluzia tragicului pornește de la faptul că tu, în calitate de elev și ucenic, ești obligat să șezi într-un scaun jumătate de zi, cu ochii pironiți în tablă și să scrii. Dacă te-ai născut norocos, uneori mai ai și ocazia să tremuri de frică atunci când îți auzi numele citit din lista Preamăritului Catalog. Și cunoaștem cu toții ce urmează de ești prins nepregătit. Spre fericirea generațiilor de azi, nimeni nu are dreptul să te amenințe cu Sfântul Nicolae, însă mai avem, totuși, câțiva nonconformiști care iubesc să apeleze la disciplinare. Un copil supus disciplinării sistematice nu va iubi niciodată școala. Cum rezolvăm problema asta?

Dacă ar fi să luăm exemplul celui mai performant sistem de învățământ din lume - al Finlandei, învățarea se bazează pe experimente, practică și lectură, stimulând înțelegerea, ci nu memorarea mecanică a informației. Modul de reținere și de expunere a informației variază de la o persoană la alta. Problema fundamentală este că învățarea e de o natură dominant epistemologică, ignorând adesea importanța cunoașterii empirice, dar și pe cea a creativității. De aceea, aprecierea prin note ar trebui evitată la capitolul Povestirea temei. În schimb, profesorul poate aduce câteva obiecții legate de corectitudinea exprimării și sugestii pentru un discurs mai bun. În mare parte, teoria complică lucrurile simple: oamenii pur și simplu nu au capacitatea de a observa legătura dintre fenomenul fizic și schițele din caiet copiate de pe tablă. Ei nu-și pot stabili o coerență a ceea ce vor să spună.Cea mai simplă soluție ar fi stabilirea unui echilibru între teorie și experiență reală: numărul de ore în laboratoare dotate cu echipament special – sporit, iar volumul informației destinate studiului individual – redus, fiindcă memorarea mecanică nu are un efect pe termen lung, iar evaluarea ar fi mai eficientă sub forma testului-grilă.

Evident, eficiența trebuie să privească spre instructori. Profesia de instructor, dascăl ori profesor ar trebui să devină, cel puțin, la fel de importantă ca și cea de doctor sau de judecător. Considerând că majoritatea dascălilor din țara noastră au ajuns în această funcție din nevoie sau din întâmplare, se cere un control mult mai riguros asupra competenței acestora. Un factor extrem de important e cel psihologic: s-ar cuveni ca pedagogul să posede un autocontrol permanent, să realizeze că cercetarea comună asupra unui subiect necunoscut e mult mai eficientă decât inducerea în eroare prin informații false ori speculații. Recompensa, bine-nțeles, trebuie să acopere timpul și efortul investit în muncă.

Viața e formată din alegeri, iar învățământul are scopul de a ne pregăti pentru viață, ceea ce înseamnă că și aici alegerea ar trebui să constituie o prioritate. Nu e suficient ca liceul să ofere un profil uman și unul real. Unii pot avea dorința de a poseda cunoștințe mai vaste atât în istorie cât și în matematică, alții pot considera fizica ori literatura ca fiind discipline inutile. De aceea, elevul de liceu are nevoie de oportunitatea de a-și alege singur disciplinele pe care vrea să le studieze. Această problemă a fost abordată ocazional de către foștii mei colegi de liceu și chiar ideea prezentată mai sus este rezultatul unui mic sondaj involuntar cu privire la natura repartizării disciplinelor de studiu.

Un alt aspect ce necesită o atenție deosebită  în Republica Moldova este faptul că cetățenii ar trebui să învețe respectul reciproc și comportamentul în societate, bunele maniere fiind înrădăcinate încă din faza de formare a personalității.Implementarea valorilor înalte și a principiilor nu ar trebui limitată doar la cei șapte ani de acasă. Clasele primare se vor axa pe însușirea bunelor maniere și a valorilor spirituale, însă nu vor ignora învățarea lucrurilor elementare ca cititul, scrisul, adunarea etc. Toate astea vor fi aduse la o formă ușor simplificată, pentru a fi dezvoltate ulterior în clasele gimnaziale. Iar pentru ca individul să conștientizeze importanța unui mediu curat și îngijit, instituțiile vor stimula participarea în diverse proiecte, vor stabili un set de reguli prin care fiecare își va asuma, de mic, responsabilitatea pentru ceea ce lasă în urma sa. De exemplu, în școli, elevii vor fi responsabili de curățenia auditoriului. Astfel, ei își vor respecta propria muncă și nu vor permite ca sălile de clasă să ajungă într-o stare deplorabilă.

Deseori se discută problema codului vestimentar și, mai ales, necesitatea de a impune uniforma. Situația noastră economică generală ne spune că nu toți își permit procurarea periodică a câtorva schimburi de uniforme. Apoi, calitatea învățământului nu evoluează prin uniforme, ci prin egalitatea și dreptatea față de oameni. Tot mai mulți încearcă să creeze condiții de adaptare pentru copiii cu dizabilități și e o cauză absolut onorabilă, dar cum rămâne cu cei orfani? Nu sunt și ei oameni care merită să fie incluși în societate? Școlile-internat izolează automat copiii orfani de ceilalți. De ce un orfan nu poate învăța la o școală normală? Școlile-internat ar trebui să devină casa lor părintească, un loc de recreare, nu o rutină obligatorie sub strictul control al supraveghetorilor.

Învățământul din Republica Moldova, deși nu este cel mai ineficient, are nevoie de o restructurare completă, ceea ce presupune investiții imense. Inovația ne bate la ușă, însă nu-i deschide nimeni pentru că nimeni nu are curajul. După 26 de ani de independență încă n-am învățat autogestionarea. În tot ansamblul nostru de concepții mai persistă încă reminiscențe ale dominației comuniste. Partea bună e că nu mai suntem obligați să suferim în tăcere de erorile sistemului, ci avem tot dreptul să participăm la îmbunătățirea lui. Cu pași mărunți înaintăm spre progres, căci Timpul e cel mai mare reformator.

Alina – Mirela Oancea,
Facultatea de Economie, Inginerie și Științe Aplicate, 
Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hașdeu din Cahul

 

Învățământul este fundamentul unui stat prosper, civilizat, de aceea implicarea acestuia trebuie să fie plenară. Îndemnul meu nu este să interzicem instituțiile de învățământ private, ci din contra, se cere de creat condiții pentru ca instituțiile de studii subordonate statului să concureze la același nivel, cu aceleași priorități și să ofere aceeași calitate a studiilor, poate mai bună, pe care o oferă majoritatea „privaților”.

Percepția elevilor și a părinților față de învățământul de stat este ușor sceptică, date fiind salariile pe care le oferă angajatorul principal pentru absolvenți. Cei care au fost acceptați la buget sunt obligați să activeze minimum trei ani într-o instituție de stat, ceea ce este incorect, fiindcă nu poți să lucrezi cu 4000 mdl pe lună - salariul mediu al unui angajat la o instituție publică. Această condiție notată cu asterisc pare a fi logică, doar că este neonestă față de studenți, dacă statul ar fi în stare să creeze locuri de muncă mai plătite, atunci ar fi un contract reciproc avantajos. Studenții vor fi mai calificați, va exista o concurență mai mare și vor avea siguranța că diploma de licență nu este doar o hârtie de pus în ramă, ci o dovadă că își vor găsi mai ușor un loc de muncă respectabil.

Există o mulțime de specialități despre care viitorul sau potențialul student nu cunoaște. Vina o poartă instituțiile propriu-zise. Este vorba despre o informare proastă, despre faptul că nu se acordă suficiente resurse pentru strategii de comunicare și implementarea acestora, ca rezultat avem specialități și chiar facultăți „dizolvate”, iar vântul șuieră pe holuri. Paradoxal, dar chiar Specialitatea Comunicare și Relații Publice - o specialitate care (pre)tinde să crească PR-iști, nu are suficientă forță și resurse pentru a atrage cât mai mulți studenți. O spun cu regret, deoarece la această facultate activează specialiști extraordinari de buni, cu un background puternic, care ne învață nu doar teorie, dar și ne pregătesc, prin prisma experiențelor personale, de drumul lung pe care-l avem de parcurs în profesia noastră.

Ideea învățământului din Moldova este văzută prin veșnicul: „că așa trebuie” - o abordare nu tocmai corectă. Învățământul a devenit o tradiție, iar acest lucru nu este neapărat rău, dar dacă îți place să faci alungire la gene/unghii - lucru bine plătit, de altfel - de ce vrei neapărat o diplomă în economia pe care n-o înțelegi și nici nu-ți dai mare interes pentru aceasta?! Răspunsul este simplu. Moldovenii aleargă după statut, prestigiu, patos. Deseori acest statut este alimentat cu bani, alteori cu diplome frumos expuse pe perete și funcții importante, care nu sunt neapărat bine-plătite.

În opinia mea, cel mai inteligent sistem de învățământ este sistemul danez, dar în contextul Republicii Moldova, din păcate, va suferi eșec. Oamenii sunt obișnuiți să prețuiască mai mult studiile pentru care achită o anumită sumă de bani, drept dovadă vedem apariția tot mai multor instituții de învățământ private, care nu duc lipsă de elevi. Salariile profesorilor, lectorilor din Moldova sunt mizere, mai ales în instituțiile de stat, și există un stereotip în societate că aceștia oferă o mai proastă calitate a studiilor, dar nu-i tocmai așa. Universitatea de Stat din Moldova, locul unde îmi fac studiile, are cei mai calificați profesori, dar din păcate, liceenii moldoveni caută pretinsul prestigiu pe care-l oferă ASEM, ULIM, USMF „Nicolae Testemițanu” etc.

Anual, sute de studenți migrează spre facultățile universităților din Iași, București, Brașov sau Cluj. Mulți dintre aceștia au fost studenți care aici, în Moldova, nu au fost primiți la buget sau au fost, dar nu-și permit luxul de a pierde o bursă în România. Acest fenomen migraționist a devenit și el o tradiție. Percepția generală este că statul român oferă studii de calitate, iar probabilitatea de angajare în câmpul muncii este cu zeci de procente mai ridicată. Nu sunt adepta socialismului, nici statalistă nu-s, dar pentru „profilaxie” aș lua măsuri în privința exodului de specialiști care decid să-și urmeze studiile peste hotare. Acest fenomen influențează grav economia Republicii Moldova, peste câțiva ani vom avea lucrători necalificați în „posturi calificate”, iar statul va intra într-o criză infernală.

Totuși, putem observa dinamismul din ultimii ani, care a determinat un șir de beneficii pentru studenți, în particular și pentru sistemul de învățământ, în general. Aș minți dacă aș spune că la examenul de bacalaureat am fost stresată din cauza camerelor video și din cauza controlului strict al domnului Berezovschi, pentru că nu am fost. Eram liniștită și sigură în cunoștințele mele, știam că voi avea un loc la universitate, indiferent de specialitatea dorită.

Modificările introduse de ministra Maia Sandu au fost realmente importante și imperativ necesare pentru sistemul de învățământ. Nivelul de corupție a scăzut semnificativ, iar elevii au început să pună, de frică, mâna pe carte - pentru că așa este mentalitatea mioritică a neamului nostru, argumentul principal al acțiunilor noastre a fost și este frica. Cei care au capacități și abilități să susțină examenul de bacalaureat s-au ales cu un loc călduț și binemeritat la buget, alții s-au dus să învețe la colegii sau școli profesionale. Și iată aici este marea discrepanță. Șapte ani la medicină nu-ți oferă un salariu pe care-l are un cizmar, iar un profesor nu-și permite să meargă de două ori pe an în vacanță, așa cum ar putea un șofer de cursă lungă. Meseriile căutate pe piață nu prea le deprinzi la universități. Lacuna se află undeva la mijloc, tradiția studiilor superioare a cam cedat studiilor de calitate, care nu neapărat necesită o diplomă de masterat.

Pe această cale, din perspectiva unui viitor specialist în comunicare și relații publice, care intenționează să devină prim-ministră, aș vrea să creez un brand din școlile și colegiile profesionale, astfel încât moldovenii noștri să găsească acel prestigiu despre care vorbeam anterior, în profesiile mai „pământești”. Aș introduce un șir de obiecte obligatorii pentru toate specialitățile, precum: educația financiară, educația media, cultura politică, comunicare și relații publice, administrarea afacerilor, instituții și politici europene, etica, retorica ș.a. Acestea vor contribui la creșterea numărului de afaceri, vor învăța tinerii specialiști să devină cei mai buni în domeniul pe care l-au ales și vor educa noile generații să voteze corect și să facă diferența dintre propagandă și știri informative.

Era vorba unui politician: „Toți știu cum să facă reformele, numai că nimeni nu știe cum să câștige alegerile după aceasta”. Este greu să modifici o mentalitate de secole, curentul acesta european a adus un val de schimbări benefice, aș spune eu, în toate domeniile, dar nu poți prezice cum vor reacționa oamenii la modificări majore, precum ridicarea impozitelor din care să fie mărite salariile profesorilor și create condiții omenești în căminele din întreaga țară, nu doar din Chișinău.

Să nu uităm că de sistemul de învățământ depind toate ramurile: nu vom avea o agricultură dezvoltată, dacă nu vom avea studenți calificați în domeniu, vom trăi într-un întuneric continuu, dacă nu vom avea jurnaliști profesioniști, nu vom beneficia de produse și servicii de calitate, dacă nu vom investi în principalul pilon pe care se țin toate profesiile, și anume învățământul.

Tatiana Țurcan,
Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării,
 Universitatea de Stat din Moldova