Mă numesc Camelia Lupașco și la ai mei 21 de ani, am o relație, pe cât de complicată, pe atât de interesantă cu școala din minunata mea țară, Republica Moldova. Sunt copil născut din marea dragoste a doi studenți, care au făcut cunoștință, în 1992 la prima sărbătoare națională dedicată Zilei Studenților (17 noiembrie), iar patru ani mai târziu, în aceeași zi, de 17 noiembrie, s-au căsătorit. Au, deci, o relație specială cu studenția.

Mică fiind, am mers la cinci grădinițe, în funcție de cum își schimbau părinții casa cu chirie. Penultima grădiniță mi-a plăcut foarte mult, pentru că educatoarea, doamna Valentina, avea ochi și suflet de mamă. Acolo, dimineața și seara învățam împreună pastelurile lui Alecsandri. Câte unul în fiecare anotimp. Ultima grădiniță a fost un coșmar. Dacă nu aveam somn la amiază, educatoarele ne băgau sub pat. Și ne amenințau că ne vor da poliției, dacă vom povesti părinților. Eu am povestit despre asta în seara ultimei zile la grădiniță. Părinții s-au indignat, dar au aflat că educatoarele, de fapt, lucrau ziua la grădiniță, iar nopțile - chelnerițe într-un bar din apropiere, ca să-și permită să trăiască. Somnul nostru era unicul lor lux pe care îl râvneau zilnic.

Profesoara din prima mea clasă la un liceu bun din capitală, a fost ex-tra- or-di- na-ră. Ea ne-a învățat și pe noi, dar și pe părinți, cum să lucrăm împreună, inclusiv la temele de acasă. Doar că, după primul an, profesoara a plecat și a venit alta, supărăcioasă și rece. Trei clase am urmat materia, dar… cu mare dor de prima învățătoare. Când să merg într-a V-a, părinții s-au informat, cum e mai departe la Liceul „bun” la care eram, și care își cam pierduse din „bunătate”. Sătui să experimenteze cu propriul copil, am ales să mergem la un liceu privat, unde „profesorii sunt aleși după calități profesionale”, „elevi – nu 40 în clasă” și deci „studii calitative pe bani cam tot atâția, dar plătiți legal, comparativ cu liceul public”. A fost binișor aici, doar că, pe lângă lecțiile ordinare, la liceul privat am învățat cât de mult pot banii să facă diferența între oameni. Când mama mi-a zis că banii nu sunt totul, eram convinsă și chiar am ripostat: „Ba DA! Banii fac să te simți om!”. Era pentru că, în timp ce colegii mei erau debarcați dimineața din mașini luxoase, eu reușisem să schimbam două troleibuze.

În clasa a VI- a colegii meu au fost aproape toți vedete, cu două-trei capuri mai înalți decât mine, chiar și cei mici de statură. Cel puțin așa mă priveau și așa mă simțeam. Aveau aniversări pompoase, fiecare al doilea, cu sau fără talent, cântau duminicile la „De la 5 la 10”, iar restul la „Ploaia de stele”. Așa a picat „mitul” școlii private în istoria neamului meu, iar în clasa a VII-a am insistat ca să merg la liceul de lângă casă. Acolo în viața mea a pătruns dansul popular, tehnologia și colegii obișnuiți, ca mine. La Liceul Teoretic „Mihai Viteazu” am deprins și gustul evenimentelor extracurriculare și implicarea. Banii economisiți de părinții mei pe „contul privatului” au fost investiți în cursuri de limbi străine. Acum sunt studentă la Managementul Alimentației Publice, ASEM. Este ceea ce îmi place, dar mi-am întărit această convingere după ce am studiat patru ani Contabilitatea, la Colegiu.

Poate, unii copii știu cu siguranță ce vor să facă în viață din start. Eu nu prea știam după clasa a IX-a, de aceea am încercat să văd dacă mi se potrivesc cifrele. Calculele mi se potrivesc doar în rețete alimentare și chiar devin foarte importante și delicioase. Dar, revenind la tema eseului, ar fi nedrept să evit tema Bacalaureatului, mai ales că din clasa I-a, acesta devine o adevărată sperietoare. Dacă o fi voia mea și mă gândesc tot mai mult la aceasta, decât să împrumutăm sărbători precum „Halloween”-ul, de ce să nu elaborăm sărbătoarea „Ororile BAC-ului”?

Bacalaureatul va deveni un examen serios și nu o sperietoare în viața tinerilor atunci când, parafrazându-l pe Mihai Eminescu „școala va fi școală, omul (cu statutul de profesor) va fi om și statul va fi stat”. Și aceasta se poate întâmpla mâine, dar cu o singură condiție: ca salariul profesorului să fie egal cu cel al judecătorilor. Un profesor, care va avea siguranța zilei de mâine, va veni cu plăcere și responsabilitate la muncă și îi va fi frică să piardă locul de muncă. Bacalaureatul va deveni un adevărat examen al maturității, atunci când copilul a avut posibilitatea să urmeze matematica, limba română, limba străină și celelalte, doar ghidat de câte un profesor la aceste obiecte. Nu toți copiii au această posibilitate în țara noastră. Statistica lipsei profesorilor în școli este un argument în acest sens. Apoi, nu toți cei angajați astăzi ca și profesori pot profesa. În al treilea rând, testele pentru Bacalaureat trebuie să fie elaborate pentru elevul de nivel mediu, cu un punct sau două, demne de emisiunea „Ce? Unde? Când?”, adică pentru elevul deosebit de inteligent. Dacă decizia mi-ar aparține, aș mai insista ca profesorului, la angajare, să-i fie testate atât cunoștințele în domeniu, cât și „iubirea față de copii”. Poate nu e potrivită această expresie, dar, credeți-mă, oamenii care nu iubesc copiii, pot face mult, mult rău.

Am avut în viața mea mulți profesori, au fost din cei care își neglijau orele, din cei care ne numeau cu cuvinte umilitoare, din cei care operau cu blestemul, profesori corupți, profesori care au venit să predea pentru că altundeva nu-i ia nimeni, DAR în inimă rămân cei care își fac meseria cu dragoste, care își respectă statutul, care pot iubi copiii. Mă îngrijorează însă, că, pe măsură ce avansezi în școala vieții, devine tot mai lejer să „rezolvi” anumite probleme educaționale contra cost. N-o să vin cu detalii, dar aș vrea ca în politica nescrisă a fiecărei universități să fie un punct: „Studenții care învață să fie apreciați conform meritelor. Să fie încurajată setea de carte. Studenții, care au suficiente căi de soluționare, prin mișmașuri, a problemelor, pe măsura apariției lor, nu pot fi supra-apreciați! E umilitor și descurajator să vezi ce minuni intelectuale se pot achiziționa la nevoie.”

Nu știu cum se evaluează profesorii în școli, colegii și universități, dar pentru ca să existe calitate, propun elaborarea unei anchete, în care studenții să-și evalueze profesorul la sfârșitul fiecărui curs. Așa se face în proiecte, așa se face la universitățile de peste hotare. Așa ar fi corect. Îmi doresc să rămân să învăț acasă, mai cred că se poate și insist pe calitate.

Premianta locului II la concursul de eseuri cu tema: „Învățământul din Republica Moldova - prin tradiție spre… calitate” - Camelia Lupașco, studentă la Academia de Studii Economice din Moldova, Facultatea de Business și Administrarea Afacerilor.